Credem că dacă o problemă nu este reglementată de un text de lege, atunci ea nu există. Dar bullyingul există!

De trei ani, Cristian Petre scrie un jurnal, cel al unui tată de două fete, implicat activ în viața lor, dar și a comunității bloggerilor de parenting. Pentru că Cristian Petre nu ne împărtășește doar experiențele sale de tată, ci participă, alături de specialiști în educație și colegi de blogosferă, la evenimente și campanii dedicate părinților și copiilor. Îi mulțumim așadar că a acceptat invitația noastră ca JurnalulUnuiTata.ro să devină ambasador al campaniei “Let’s talk about… bullying”.

Bullyingul este unul dintre subiectele care apar din când în când în atenția noastră. Sunt publicate statistici, se organizează conferințe cu profesori, se dezbate subiectul câteva ore sau zile, după care trecem la un alt subiect de interes. Sunteți părinte de pre-adolescentă și implicat activ în comunitatea părinților. Ajung aceste informații cu adevărat în școală, la copii și profesori, și la părinți?

În primul rând vreau să felicit Editura Gama pentru demararea acestui proiect – “Let’s talk about…” – al cărui prim episod se referă la bullying. Apoi vreau să mulțumesc pentru onoarea de a desemna ambasador al acestei campanii blogul meu, JurnalulUnuiTata.ro.

După introducerea de rigoare voi trece direct la subiect. Da, bullyingul este într-adevăr un fenomen îngrijorător, alături de manifestarea violenței în școli. Pentru că sunt două aspecte care, chiar dacă se întrepătrund, nu sunt similare. Iar copiii noștri se confruntă cu ambele.

Violența propriu-zisă în școală nu este un fenomen nou, iar reglementări privind descurajarea acesteia sunt prevăzute în regulamentele de organizare și funcționare la nivelul fiecărei școli și prezentate frecvent atât elevilor, cât și părinților.

Pe de altă parte, mai există un tip de violență, care nu este neapărat fizică sau care este cumva la limită și nu poate fi pedepsită prin avertisment, mustrare scrisă, retragerea bursei, scăderea notei la purtare etc. Însă, prin repetiție, aceasta poate fi extrem de nocivă. Este vorba despre acea violență exprimată prin gesturi, prin vorbe, prin excluderea persoanei vizate din grup, prin postări pe rețele sociale etc., deci un fel de violentă psihologică ce se încadrează foarte bine în fenomenul de bullying despre care vorbește atâta lume. Faptul că nu există o definiție unanim acceptată duce astfel la erori, confuzii sau exagerări.

Deci, da, se discută și la școală, dar încă există multe confuzii privind încadrarea fenomenului atât de către părinți, cât și de către cadrele didactice.

Campania activă desfășurată de Asociația Părinților Isteți și Itsy Bitsy FM, precum și cea organizată de Salvați Copiii au făcut ca, anul trecut, Senatul României să adopte o lege care interzice bullying-ul în școli. Care credeți că sunt pașii care ar trebui urmați pentru ca această măsură să aibă și efectele dorite, adică diminuarea fenomenului de bullying?

Aici am un comentariu nițel mai lung pentru a preciza câteva aspecte trecute cu vederea. Este de salutat inițiativa celor de mai sus, însă concretizarea legislativă a acesteia s-a împotmolit.  Definitiv.  Din informațiile mele, legea respectivă nu a trecut de Senatul României. Dacă ne referim la Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii educației naţionale nr. 1/2011, atunci voi face un scurt istoric. Cred că despre această inițiativa este vorba, pentru că în Expunerea de motive se face referire la un studiu realizat de către Asociația Salvați Copiii.

Forma propunerii legislative datează din luna mai 2018 și prevedea, printre altele, ca Legea educației naționale să fie completată cu un nou articol prin care „în toate unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise comportamentele care constau în violența psihologică – bullying”.

Alături de prevederea sus menționată, propunerea legislativă prevedea și consilierea și asistența psihologică privind bullying-ul, dar era prevăzută și o definiție a bullying-ului, respectiv „acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, în mod constant și repetat, care implică un dezechilibru de putere, care au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane; și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate la apartenența de o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale etc.”

După primirea tuturor avizelor necesare, inițiativa legislativă a fost adoptată de Camera Deputaților la data de 31.10.2018, dar, atenție, a fost respinsă definitiv de către Senat în data de 03.12.2018. Mai multe informații privind circuitul legislativ se pot obține consultând site-ul Camerei Deputaților la următorul link: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=17130 .

Nu mai sunt informații de ce inițiativa legislativă fost respinsă. Ceea ce mi se pare foarte ciudat este faptul că, imediat după respingerea de către Senat, mai multe site-uri de „știri” au publicat exact invers, faptul că inițiativa a trecut. Nu vreau să speculez de ce avem această situație.

Totuși, dacă mă întorc la întrebarea privind pașii care ar trebui urmați pentru ca această măsură să aibă și efectele dorite, adică diminuarea fenomenului de bullying, primul pas ar fi crearea unui cadru legislativ. Să începem întâi cu o definire a fenomenului. Deocamdată pasul se bate pe loc…

Care credeți că este soluția pentru ca acest fenomen să nu mai fie atât de răspândit în rândul elevilor? Este suficientă o lege?

Da, în primul rând avem nevoie de o lege. Care să definească clar ce înseamnă bullying. Care să nu lase loc de interpretări. Iar ca orice lege să fie respectată, trebuie să cuprindă măsuri. Obligatorii și graduale. La adresa copiilor care au fost victimele fenomenului de bullying, dar și a celor care provoacă acest fenoment. Uneori, cei din urmă provoacă suferință celor din jur din cauza propriilor suferințe care nu sunt identificate la timp. Care nu sunt remediate.

Este nevoie de semnale de alarmă. Este binevenită o astfel de campanie de conștientizare. Trebuie să vorbim, să scriem, să organizăm evenimente despre acest fenomen. Noi, părinții bloggeri care scriu pe nișa dedicată universului copilăriei, specialiști în educație, psihologi.

Trebuie implicați toți actorii principali. Părinții și copiii. Cadrele didactice. Dar și cei care trebuie să se ocupe de surprinderea acestui aspect și într-un text de lege. Voi face o paralelă. Există deja un mit conform căruia „dacă nu ești pe Facebook, nu exiști”. Probabil și dacă o problemă nu este reglementată de un text de lege, atunci ea nu există. Dar există! Iar chiar dacă ar fi o utopie ca bullying-ul să dispară definitiv, putem totuși să reducem considerabil acest fenomen. Spre binele copiilor noștri.

Când ar trebui ca părinții să se îngrijoreze, să cerceteze și să acționeze? Ce ați face dacă ați fi părintele unui copil agresat sau care agresează?

Cred că orice părinte ar trebui să aibă o bună și constantă comunicare cu propriul copil, dar și cu diriginta clasei. De aici pot veni primele informații privind o eventuală problemă, o posibilă agresiune.

Nu suntem în junglă să ne facem singuri dreptate, iar dacă avem vreo îngrijorare privind existența fenomenului de bullying în școală, primul pas firesc ar fi să ne adresăm cadrelor didactice. Iar de aici este job-ul lor dacă discuțiile se vor rezuma doar cu elevii sau, dacă lucrurile escaladează, inclusiv cu părinții.

Nu am fost niciodată în situația ca fata mea cea mare să se confrunte cu fenomenul de bullying, dar îmi place să cred că am pregătit-o din timp pentru a face față unui eventual comportament de acest fel din partea vreunui coleg. Copiilor li se pare firesc să glumească, să facă farse. Uneori pe seama altui coleg. Trebuie să facem însă distincția între glume nevinovate și glume repetate, cu intenție, când se găsește o „victimă”.

Este mult de discutat și pot exista multe scenarii, dacă un copil nu știe să reacționeze, este extrem de timid sau nu știe pur și simplu să întoarcă vorba tot în glumă, ori se arată extrem de afectat de acea glumă, atunci copilul respectiv poate deveni o țintă a glumelor. Glume care pot crește în intensitate până nu mai sunt deloc glume, ci de-a dreptul violență psihologică greu de suportat. Adică bullying.

Sunt părinții deschiși să colaboreze cu profesorii și cu psihologul școlii? Și nu mă refer doar la părinții copiilor hărțuiți, ci și la părinții copiilor care hărțuiesc.

Din fericire am ales o școală, cum se spune, bună. Unde astfel de situații nu sunt tolerate și mai ales, din fericire, nu prea există. Cazuri punctuale, dar rare, de violență fizică au mai fost și aici. Mai ales în clasele terminale din gimnaziu. Vârsta adolescenței, poate și alte cauze… repet, din fericire, nu a fost ceva serios sau ceva care să se repete.

Așadar, din experiența cu propriul copil sau cu școala unde învață nu pot vorbi despre bullying. Pe de altă parte, într-adevăr am auzit despre fenomen, iar cel mai credibil mi s-a părut în cazul cunoscuților. Din ce mi s-a povestit, au existat ambele variante, atât cazul când au fost înștiințați părinții și aceștia au colaborat prin discuții cu propriul copil – agresor, cât și atunci când au acceptat consiliere psihologică. Dar am auzit și cazuri în care părinții neagă cu înverșunare orice evidență, pe principiul „Copilul meu? Niciodată!”. Aici este mai delicată situația. Iar de multe ori cauza comportamentului celui mic se regăsește exact în propria familie. Este educat să fie așa, să se comporte de o manieră autoritară cu restul colegilor sau există frustrări. Sau chiar violențe din partea părințiilor. Ori alte cauze care pot determina un elev să adopte un astfel de comportament.

Am citit și articole care vorbesc de bullying la vârste foarte mici. Ca și în alte cazuri, nu există riscul ca și această problemă să ducă la extreme? Putem vorbi cu adevărat de bullying la grădiniță?

Mă bucur că atingem și acest aspect, în ciuda faptului că aș putea să îmi pun multă lume în cap, mai ales din breasla bloggerilor de parenting. Dar fiecare are dreptul la propria opinie, iar în cele ce urmează va fi opinia mea.

Dragi părinți, NU există bullying la vârste foarte mici. Am citit consternat tot felul de articole prin blogosfera românească privind bullying-ul la grădinițe… Așa ceva nu există! Nu putem vorbi în niciun fel de bullying la vârste foarte mici. Nu putem încadra drept bullying orice activitate, orice vorbă sau gest al unui copil la adresa altui copil, dacă cel din urmă consideră pur și simplu că primul copil nu este de acord cu el.

La grădiniță nu are cum să existe bullying. Da, există testări ale granițelor. Da, există neînțelegeri. Da, pot exista preferințe, dar în niciun caz antipatii. Da, unul vrea o jucărie. Și-o însușește. Poate nu vrea să o împartă. Poate vrea jucăria altui copil. Poate se mai și împing. Rar se mai înfig în părul altui copil. La fel de rar mai au tendința să muște. Dar toate acestea sunt lucruri perfect normale la grădiniță, lucruri care se petrec și care sunt corectate de către educatori. Dar în niciun caz nu este vorba de copii răi. Ori de bullying. Este perioada de formare a copiilor.

Nu vorbesc decât de comportamente normale, nu de copii la care se poate sesiza o oarece deviație de comportament din varii motive, de cele mai multe ori acele cauze întâlnindu-se chiar în familie.

Să fie clar, bullying-ul, pe lângă comportamentul ostil, neplăcut, violent în special psihologic, mai are o latură care de multe ori este uitată. De intenție. Intenția, strâns legată de discernământ, în niciun caz nu este aplicabilă copiilor preșcolari, cu greu poate fi aplicabilă chiar și celor din cliclul primar. Da, începând cu gimnaziul, putem vorbi despre bullying. Da, la liceu vorbim, fără nicio urmă de îndoială, despre bullying.

Iar celor care insistă cu bullyingul la grădiniță, îi rog să parcurgă definiția din textul de lege care este extrem de bine pusă la punct. Se vorbește despre intenție, dar și despre despre dezechilibru de putere. Până să ne sensibilizăm și să victimizăm exagerat copiii noștri, nu ar trebui oare să cultivăm și o sămânță de reziliență? Întreb și eu, ca tată de fete…

Din nefericire, bullyingul nu are loc doar în școală, ci și în mediul virtual, la care copiii au din ce în ce mai mult acces și deseori fără să fie supravegheați/ îndrumați de un adult. Cum gestionați dvs., ca părinte, „prietenia” fetiței mai mari cu tehnologia? I-ați povestit sau aveți de gând să îi povestiți și despre fața mai puțin frumoasă a spațiului virtual pentru a ști să recunoască pericolul?

Iarăși un subiect extrem de interesant și asupra căruia ar trebui să ne aplecăm mai mult, mai ales că noi nu am fost confruntați cu astfel de fenomene când eram copii.

Legat de tehnologie, am tot scris pe blog părerea mea și despre exemplul personal. Chiar de curând circulau și pe Facebook mai multe imagini, dar toate având aceeași esență. Era vorba despre un părinte cu propriul copil, amândoi având în mână un smartphone. Stând lângă altă pereche formată tot dintr-un părinte și un copil, care aveau în mână câte o carte. Iar părintele cu telefonul în mână se arăta extrem de mirat și-l întreba pe celălalt părinte cum și-a determinat copilul să citească. QED.

Dragi părinți, puterea exemplului funcționează!

Bullying-ul poate avea loc nu numai în viața reală, ci și virtual, în mediul online, mai ales pe rețelele sociale. Nu vreau nici să arăt cu degetul, dar nici să ne ascundem după deget, iar cine mă citește a aflat de trei ani de când scriu pe blogul JurnalulUnuiTata.ro că spun lucrurilor pe nume. De cele mai multe ori într-un mod diplomat, nu neapărat abrupt. Și mai ales nu caut senzaționalul.

Personal interacționez de mai multe ori pe zi cu social media: Facebook, Instagram, YouTube, Twitter etc. Din ce am văzut până acum, copiii preferă YouTube și Instagram, TikTok (fostul Musical.ly), Snapchat, Pinterest etc. Și am mai văzut ceva. Ceva ce pare că scapă intenționat sau nu unor părinți. Toate aceste rețele au o limită minimă de vârstă. De cele mai multe ori, această limită este de 13 ani. Problema este că prea mulți copii români sub 13 ani au conturi pe rețelele sociale. Cu buna știință a părinților sau fără ca cei mari să știe, în acest caz, copilul are deja o libertate absolută pe net. Libertate care vine la pachet și cu o serie de pericole.

Părinții trebuie să le povestească copiilor, bineînțeles într-un limbaj adecvat vârstei, despre pericolele care există în mod real pe net. Despre faptul că nu poți ști cu siguranță cine se ascunde în spatele unui cont. Că postările, discuțiile sau fotografiile, chiar dacă sunt protejate prin restricții de confidențialitate, pot ajunge la liber, prin printscreen, share sau alte metode. Că orice postare, chiar dacă ulterior este ștearsă, în realitate nu va dispărea de peste tot și undeva tot va rămâne stocată. Și aici ar fi multe de spus, dar cred că esențialul l-am atins.

Cum gestionez prietenia fetiței mele mai mari cu tehnologia? Are aproape 13 ani, dar încă nu are cont pe rețele sociale. În ciuda faptului că alți prieteni, de aceeași vârstă cu ea, au de ani de zile conturi pe Instagram/ Facebook etc. I-am explicat toate cele de mai sus, mai pe îndelete. Iar nevoia ei de socializare online a fost foarte bine atinsă printr-o aplicație suficientă, care permite comunicarea doar cu prieteni reali, prin text, voce, creare de grupuri: Whatsapp. După 13 ani va avea acces și la crearea unui cont de Instagram, dacă dorește. Bineînțeles că o perioadă va fi – poate nu este corect spus supravegheată, cât mai ales consiliată în legătură cu ceea ce este bine și ce nu este bine să posteze.

Da, are laptop personal, smartphone și acces la internet. Da, am instalat și un program de parenting control. Da, recunosc, uneori mai verific istoricul. Dar cel mai mult prefer să discut toate aceste lucruri și să mă asigur că le înțelege. Pentru că este foarte simplu să ai un smartphone la îndemână și să ocolești anumite restricții dacă folosești un hotspot, dar hai să nu dau idei. Importantă, foarte importantă este încrederea. Chiar dacă 100% nu există.