Cristina Oțel este mamă de Alex și Sara, fascinată de mintea umană, preocupată de autocunoaștere și descoperirea de sine și convinsă că este responsabilitatea oricărui părinte să își cucerească fricile pentru a nu le da mai departe copiilor săi. De altfel, de peste 10 ani, Cristina Oțel este trainer și coach în domeniul dezvoltării personale, face design de training și susține cursuri și workshop-uri de Personal Branding, Public Speaking, Life Design, Time Management și Inteligență Emoțională, toate centrate pe autocunoaștere și conștientizare. Pe lângă cursurile proprii, din 2007 este trainer certificat în livrarea cursului de Situational Self Leadership (Ken Blanchard).
Cristina Oțel este unul dintre ambasadorii campaniei noastre „Corpul meu, regulile mele!“, iar în interviul care urmează ne vorbește despre relația ei cu intimitatea și modul în care abordează acest subiect cu cei doi copii ai săi.
Un studiu realizat în 2016 de Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie și Otilia Mantelers arată că 80% dintre români se declară nemulțumiți de corpul lor, iar 66% recunosc că în familie atitudinea predominantă era una represivă, de jenă sau ruşine. Cum a fost în cazul tău? Ai avut o relație deschisă cu părinții tăi, ați putut vorbi și despre subiecte care țin de corp, intimidate, sex?
Părinții mei aveau 21 și 23 de ani când m-am născut și nu am simțit aproape deloc acel generation gap unde mentalitățile noastre să se bată cap în cap. Exista deschidere să vorbim despre orice, mai ales dacă aduceam noi (ei și frații mei) subiecte în discuție. Vorbeam mai ales cu mama, dar la o vârstă pe care acum o consider mult pre târzie, adică spre final de liceu.
Ai avut în jur mătuși și unchi care de fiecare dată când te vedeau te strângeau în brațe, te pupau și îți promiteau bomboane ca să mergi la ei acasă? Sau te îndemnau părinții să pupi obrajii tuturor rudelor?
Am noroc de o familie în care, desi nu e totul perfect (unde e totul perfect, de fapt?), ne iubim și ne respectăm reciproc. În toată familia extinsă nu am avut vreodată persoane care să întreacă măsura în ceea ce privește contactul fizic. Și nu, nu am fost niciodată obligați să pupăm pe nimeni. Salutul nu era negociabil, pupatul era optional și doar dacă simțeam noi să facem asta.
A fost relația cu corpul tău influențată de educația (sau lipsa educației) despre intimitate din copilărie?
Am fost crescută să îmi accept și să îmi iubesc corpul așa cum e, să am grijă de el și să pun limite clare când venea vorba despre intimitate.
Ești mama a doi copii: Sara și Alex. Cum ai procedat în cazul lui Alex, de exemplu? Ai așteptat să pună el întrebări legate de corp sau despre modul în care vin copiii pe lume ori ai inițiat tu discuția?
Mie mi se pare că educația sexuală ar trebui să fie obligatorie, la fel ca educația financiară, învățarea despre emoții sau dezvoltarea abilităților de a vorbi în public. Sunt lucruri atât de necesare și care ne-ar putea schimba viața. Și eu, și soțul meu am fost foarte deschiși să le răspundem copiilor la întrebări pe măsură ce ele apăreau. Mai ales la vârste mici curiozitatea lor nu are niciun fel de conotații sexuale. Nu e nici exagerat, nici rușinos să vorbim cu ei despre corp și limite. Ori de câte ori m-a întrebat Alex despre cum se fac copiii și cum se nasc i-am răspuns sincer, pe înțelesul lui. Când avea destulă informație se întorcea și pleca sau schimba subiectul, iar eu nu mai insistam.
Ai folosit alte cuvinte atunci când ai numit zonele intime?
Nu.
Cu siguranță s-a întâmplat să dea buzna în cameră copiii atunci când te îmbrăcai. Cum ai reacționat?
Îmi venea să spun că nicicum. De fapt, ideea e că reacționez cu calm. E o ocazie bună să învățăm despre intimitate și bătutul la ușă. Nici nu ne-am ferit excesiv de privirile lor, nici nu defilăm dezbrăcați prin casă. 😊
Cum îi învătăm pe cei mici despre siguranță și limite personale, atingeri premise și nepermise, consimțământ și respect?
Poate cel mai simplu este să facem asta ajutându-ne de povești și cărți. Mă bucur să văd că există tot mai multe și că sunt scrise cu cap. Altfel, mie mi se pare că e în fișa postului de părinte să le răspundem la întrebări deschis, sincer, fără a-i rușina sau a-i certa, să îi ghidăm, să le oferim informațiile de care au nevoie, să îi învățăm despre limite, consimțământ sau respect exact așa cum o facem când vine vorba despre mâncatul sănătos, somn sau importanța sportului.
Iar pentru când vor ajunge la adolescență cred că cel mai de preț lucru pe care îl putem avea e o relație bună cu ei, bazată pe respect și iubire, relație în care ei să se simtă în siguranță, în care să ne poată împărtași orice, o relație pe care trebuie să o construim zi, după zi, după zi încă din copilăria mica și foarte mică.
